내 여자의 열매
한강
앞부분 줄거리
도시에서 사는 아내와 남편은 점점 서로 소통하지 못한다 . 바닷가 빈촌에서 성장한 아내는 도시 생활에 적응하지 못하고 , 도시에서 성장한 남편은 그런 아내를 이해하지 못하게 된다 . 결국 , 자유를 꿈꾸던 아내는 마침내 침묵한다 . 그러던 중 아내에게 연두색 피멍이 생기고 , 그것은 점점 커져 그녀의 온몸에 퍼진다 . 음식도 먹지 않고 베란다에서 햇볕을 쬐는 것만 좋아하던 아내는 점점 나무로 변해 간다 . 출장에서 돌아온 남편은 그런 아내의 모습에 처음엔 놀라지만 그녀를 정성껏 돌본다 . 말하는 것이 어려워진 아내는 어머니를 향해 마음속으로 편지를 쓴다.
어머니.
이제 어머니께 편지를 쓸 수 없게 되었어요. 어머니가 두고 가신 스웨터를 입어 볼 수도 없게 되었어요. 지난겨울 여기 올라오셨다가 깜빡 잊고 두고 가신 자주색 스웨터 말예요.
그이가 출장 간 다음 날 , 아침부터 오한이 들길래 그 옷을 입어 보았어요 . 제때 빨아 두지 않았던 덕분에 묵은 반찬 냄새며 어머니 살냄새가 그대로 배어 있었어요 . 다른 날 같으면 빨아 입었을지도 모르지만 너무 추워서 , 또 그 냄새를 오랫동안 맡고 싶어서 그냥 입고 잠들어 버렸어요 . 다음 날 새벽까지 오한은 멈추지 않고 , 어머니 , 얼마나 춥고 목말랐는지 , 마침내 아침 햇빛이 안방 유리창에 비칠 때 나는 소리를 죽여 울었답니다 . 그 따뜻한 빛을 좀 더 깊숙이 받아들이고 싶어서 베란다로 나가 옷을 벗었어요 . 벌거벗은 살에 내리박히는 햇빛이 꼭 어머니 살내 같아서 , 그 자리에 무릎을 꿇고 앉아 어머니만 불렀어요.
얼마의 시간이 지났을까요 . 며칠일까 , 몇 주일일까 , 아니면 몇 달일까요 . 제법 대기가 뜨거워지는가 싶더니 어느새 열기가 가시고 , 그 뒤로 조금씩 쌀쌀해지는 것을 느낄 수 있을 뿐이에요 . . 멀리 중랑천 너머 아파트의 창문들은 지금쯤 주황빛으로 밝혀졌겠지요 . 거기 사는 사람들은 나를 볼 수 있을까요 . 간선 도로에서 전조등을 내쏘며 달려가는 차들은 나를 볼 수 있을까요 . 나는 지금 어떻게 생겼을까요.
*
그이는 무척 친절해졌답니다 . 커다란 화분을 구해 와서 거기 나를 심어 주었어요 . 일요일이면 오전 내내 베란다 문턱에 걸터앉아 진딧물도 잡아 줘요 . 내가 수돗물을 싫어한다는 것을 기억하고는 , 그렇게 피곤해만 하던 사람이 아침마다 물통 가득 뒷산 약수를 길어 와서 내 다리에 부어 준답니다 . 얼마 전에는 기름진 새 흙을 한 아름 사 와서 갈아 주었어요 . 비가 내린 다음 날 , 오랜만에 도시의 공기가 깨끗해진 새벽녘이면 창문과 현관문을 활짝 열어 공기를 바꾸어 준답니다.
이상하지요 , 어머니 . 보는 것 , 듣는 것 , 냄새 맡고 맛보는 것이 없어도 모든 것이 더욱 생생하게 느껴져요 . 간선 도로를 거칠게 미끄러져 가는 차들의 질주를 , 그이가 현관문을 열고 나에게로 다가오는 발소리의 미세한 울림을 , 비 내리기 전이면 비옥한 꿈에 젖어 있는 대기를 , 안개를 품은 새벽하늘의 희부연 빛을 나는 느껴요.
가깝고 먼 곳에서 싹이 돋고 잎이 피는 것 , 애벌레들이 알을 깨고 나오고 , 개들과 고양이들이 새끼를 낳고 , 옆 동 노인의 맥박이 멈출 듯 멈출 듯 멈추지 않고 , 윗집 주방의 냄비에 시금치가 데쳐지고 , 아랫집 전축 위에 놓인 항아리 가득 허리 잘린 국화 다발이 꽂히는 것을 느껴요 . 낮이나 밤이나 별들은 유연한 포물선을 그리고 , 해가 뜰 때마다 간선 도로변 플라타너스들의 몸은 간절히 그쪽으로 기울어집니다 . 내 몸도 따라서 그쪽으로
활짝 펼쳐져요.
이해할 수 있으세요 ? 이제 곧 생각할 수도 없게 되리라는 걸 알지만 나는 괜찮아요 . 오래전부터 이렇게 바람과 햇빛과 물만으로 살 수 있게 되기를 꿈꿔 왔어요.
어렸을 때 생각이 나요 . 부엌으로 달려가 어머니 치마에 얼굴을 묻으면 아 , 그 맛난 냄새 . 참기름 냄새 , 볶은 깨 냄새 . 내 손에는 언제나 흙이 묻어 있었지요 . 흙 묻은 손으로 어머니 치맛자락을 더럽히곤 했어요.
몇 살 때였을까요 . 보슬비가 뿌리던 봄날 아버지가 모는 경운기에 실려 바닷가를 따라 달렸던 기억이 나요 . 그때 나를 향해 웃어 주시던 우비 차림의 어른들 , 젖은 머리카락이 이마에 찰싹 붙어서는 깡충깡충 뛰며 손 흔들어 대던 아이들의 얼굴이 팔랑개비처럼 맴돌아요.
어머니한테 세상은 그 바닷가 빈촌이지요 . 그곳에서 태어나 그곳에서 자라셨지요 . 그곳에서 아이를 낳고 그곳에서 일하고 그곳에서 늙어 오셨어요 . 언젠가는 그곳의 선산 기슭에 아버지와 나란히 누우실 거예요 .
|
The Fruit of My Woman
Han Kang
Introduction
A wife and husband living in the city gradually lose communication with each other. The wife, who grew up in a poor village by the sea, cannot adapt to city life, and the husband, who grew up in the city, cannot understand his wife. In the end, the wife, who dreamed of freedom, finally becomes silent. Then, the wife gets a green bruise, which grows bigger and spreads all over her body. The wife, who does not eat food and only likes to bask in the sun on the veranda, gradually turns into a tree. The husband, who returns from a business trip, is surprised at his wife's appearance at first, but takes good care of her. The wife, who has difficulty speaking, writes a letter to her mother in her heart.
Mother,
I can no longer write to you. I can no longer wear the sweater that you left behind. It's the purple sweater that you forgot to bring when you came here last winter.
The day after he left for business, I had a chill in the morning, so I tried on the clothes. Because I hadn’t washed it in time, it still smelled like old side dishes and my mother’s body. If it had been another day, I might have washed it and worn it, but it was so cold and I wanted to smell it for a long time, so I just wore it and fell asleep. The chills didn’t stop until the next morning, and I cried, “Mother, how cold and thirsty I was,” when the morning sunlight finally shone through the bedroom window. I wanted to take in that warm light more deeply, so I went out to the veranda and took off my clothes. The sunlight hitting my naked body felt just like my mother’s body, so I knelt down there and called my mother.
How much time had passed? How many days, how many weeks, or how many months? The air seemed to be getting quite hot, but before I knew it, the heat had gone, and I could only feel it getting a little chilly. The windows of the apartments far across the stream must have turned orange by now. Will the people living there be able to see me? Will the cars flashing their headlights on the highway see me? What do I look like now?
*
He has become very kind. He bought me a large flowerpot and planted me in it. On Sundays, he sits on the veranda threshold all morning and catches aphids. Remembering that I hate tap water, the person who used to be so tired brings a full jug of mineral water from the back mountain every morning and pours it on my legs. Not long ago, he bought a bunch of greasy new soil and changed it for me. The day after it rains, when the city air is clean for the first time in a while, he opens the windows and front door wide to change the air.
It’s strange, Mother. Even without seeing, hearing, smelling, or tasting anything, everything feels more vivid. I feel the rush of cars gliding roughly down the main road, the subtle echo of his footsteps as he opens the front door and approaches me, the air that is soaked in fertile dreams before it rains, the hazy light of the foggy dawn sky.
I feel buds sprouting and leaves blooming near and far, larvae hatching from eggs, dogs and cats giving birth, the pulse of the old man next door seemingly stopping and never stopping, spinach blanching in a pot in the kitchen upstairs, a bunch of cut chrysanthemums being placed in a jar on the record player downstairs.
Day or night, the stars draw flexible parabolas, and every time the sun rises, the bodies of the plane trees along the main road eagerly lean toward them. My body also follows and spreads out toward them. Do you understand? I know I will soon be unable to think, but I am okay. I have long dreamed of living like this with only wind, sunlight, and water.
I remember when I was young. I would run to the kitchen and bury my face in my mother’s skirt. Oh, that delicious smell. The smell of sesame oil, the smell of roasted sesame seeds. My hands were always covered in dirt. I would dirty my mother’s skirt with my dirty hands.
How old was I? I remember riding along the beach in my father's tractor on a spring drizzly day. The faces of the adults in raincoats smiling at me at that time, and the children’s faces waving their hands while jumping, with their wet hair sticking to their foreheads, linger like twirls.
To my mother, the world is that poor village by the sea. She was born there and grew up there. She gave birth there, worked there, and grew old there. Someday, she will lie down next to my father at the foot of the cemetery there.
|
Fructul femeii mele
Han Kang
Introducere
O soție și un soț care locuiesc în oraș își pierd treptat comunicarea. Soția, care a crescut într-un sat sărac de lângă mare, nu se poate adapta la viața orașului, iar soțul, care a crescut în oraș, nu își poate înțelege soția. În cele din urmă, soția, care visa la libertate, tăce în cele din urmă. Apoi, sotiei i se face o vanataie verde, care creste si se extinde pe tot corpul. Soția, căreia nu mănâncă mâncare și îi place doar să stea la soare pe verandă, se transformă treptat într-un copac. Soțul, care se întoarce dintr-o călătorie de afaceri, este surprins de apariția soției la început, dar are grijă de ea. Soția, care are dificultăți în a vorbi, îi scrie în gand o scrisoare mamei sale.
Mamă,
Nu iti mai pot scrie. Nu mai pot purta puloverul pe care l-ai lăsat în urmă. Este puloverul mov pe care ai uitat să-l aduci când ai venit aici iarna trecută.
A doua zi după ce a plecat la afaceri, dimineața mi-a fost frig, așa că am încercat hainele. Pentru că nu le-am spălat la timp, încă miroseau a garnituri culinare și a trupului mamei. Dacă ar fi fost altă zi, poate l-aș fi spălat și purtat, dar era atât de frig și îmi venea de mult să-l miros, așa că l-am purtat și am adormit.
Frisoanele nu s-au oprit decât a doua zi dimineață și am strigat: „Mamă, ce frig și ce sete îmi era”, când lumina soarelui de dimineață a intrat în sfârșit prin fereastra dormitorului. Am vrut să absorb mai profund acea lumină caldă, așa că am ieșit pe verandă și mi-am dat jos hainele. Lumina soarelui care mi-a lovit corpul gol s-a simțit exact ca corpul mamei mele, așa că am îngenuncheat acolo și am chemat-o pe mama mea.
Cât timp trecuse? Câte zile, câte săptămâni sau câte luni? Aerul părea să devină destul de fierbinte, dar înainte să-mi dau seama, căldura dispăruse și simțeam doar că se răcește puțin. Ferestrele apartamentelor aflate peste pârâu trebuie să fi devenit portocalii până acum. Oamenii care locuiesc acolo vor putea să mă vadă? Mă vor vedea mașinile de pe autostradă cu farurile aprinse? Cum arăt acum?
*
A devenit foarte amabil. Mi-a cumpărat un ghiveci mare de flori și m-a plantat în el. Duminica, stă pe pragul verandei toată dimineața și prinde afidele. Amintindu-și că urăsc apa de la robinet, persoana care era atât de obosită aduce în fiecare dimineață un ulcior plin cu apă minerală din muntele din spate și mi-o toarnă pe picioare. Nu cu mult timp în urmă, a cumpărat o grămadă de pământ nou gras și mi l-a schimbat. A doua zi după ce plouă, când aerul orașului este curat pentru prima dată după un timp, el deschide larg ferestrele și ușa de la intrare pentru a schimba aerul.
E ciudat, mamă. Chiar și fără a vedea, auzi, mirosi sau gusta nimic, totul se simte mai viu. Simt goana mașinilor alunecând brusc pe drumul principal, ecoul subtil al pașilor lui când deschide ușa de la intrare și se apropie de mine, aerul care este îmbibat în vise fertile înainte de a ploua, lumina cețoasă a cerului încețos al zorilor.
Simt muguri încolțind și frunze înflorind aproape și departe, larve eclozand din ouă, câini și pisici care nasc, pulsul bătrânului de alături parcă se oprește și nu se oprește niciodată, spanacul albindu-se într-o oală din bucătărie de la etaj, o grămadă de crizanteme fiind puse într-un borcan pe registrul de la parter.
Ziua sau noaptea, stelele desenează parabole flexibile și, de fiecare dată când soarele răsare, corpurile de platani de-a lungul drumului principal se înclină cu nerăbdare spre ele. Corpul meu îi urmărește și se întinde spre ei. Înțelegi? Știu că în curând voi fi incapabil să mă gândesc, dar sunt bine. Am visat de mult să trăiesc așa doar cu vânt, soare și apă.
Îmi amintesc când eram tânără. Fugeam la bucătărie și îmi îngropam fața în fusta mamei. Oh, acel miros delicios. Miros de ulei de susan, miros de semințe de susan prăjite. Mâinile mele erau mereu murdare. Murdaream fusta mamei mele cu mâinile mele.
Câți ani aveam? Îmi amintesc că eram cu tata in tractorul lui rulând de-a lungul plajei într-o zi burniță de primăvară. Fețele adulților îmbrăcați în pardesiuri de ploaie care îmi zâmbeau și fețele copiilor fluturând mâinile în timp ce sareau, cu părul ud lipit de frunte, rămân ca niște învolburări.
Pentru mama mea, lumea este acel sat sărac de lângă mare. Ea s-a născut acolo și a crescut acolo. A născut acolo, a lucrat acolo și a îmbătrânit acolo. Într-o zi, se va întinde lângă tatăl meu, la poalele cimitirului de acolo.
|
![[personal profile]](https://www.dreamwidth.org/img/silk/identity/user.png){kind=small}
