The Timeless Myth of Medusa, a Rape Victim Turned Into a Monster
Fast forward to the French Revolution, and for a while, Medusa became a force for change. Jacobin rebels displayed her as an emblem of “French Liberty,” subverting the demonic symbol into a means by which to undermine the establishment. Meanwhile, Romantics like Percy Bysshe Shelley moved far beyond other 19th century representations. The poet was so inspired by his visit to the Uffizi that he penned a tribute, undoing the patriarchal framing that had made Medusa a symbol of horror. Once rid of the fearful and vilifying male gaze, we can recover Medusa’s “grace” and “mailed radiance,” rendering her human once more.
In her 1975 manifesto The Laugh of the Medusa, the feminist theorist Hélène Cixous asserts that man created the monstrous legacy of Medusa through fear of female desire. If, she argued, they dared to “look at the Medusa straight on,” they would see that “she is not deadly, she’s beautiful and she’s laughing.” By documenting their experiences, Cixous wrote, women can deconstruct the sexist biases that portray the female body as a threat. After centuries of silence, conversations about rape culture began to restore Medusa’s voice.
It’s easy to see why Cixous’ manifesto resonated far and wide. The story of a powerful woman raped, demonized, then slain by a patriarchal society? It seems less of an ancient myth than a modern reality. As pointed out in scholar Elizabeth Johnston's November 2016 Atlantic essay, "The Original 'Nasty Woman'", the way Medusa has resurfaced in recent election cycles also points to the pervasiveness of misogyny: Angela Merkel, Theresa May, and Hillary Clinton have all received the Medusa treatment lately, their features superimposed onto bloody, severed heads. One popular caricature even shows a Perseus-Trump, brandishing the head of his electoral adversary.
When it comes to silencing women, Western culture has had thousands of years of practice. And throughout much of that time, Medusa has consistently been used to "demonize" female leaders, as Johnston writes, "materializing whenever male authority feels threatened by female agency."
What’s clear from the changing faces of Medusa is that there is no universal truth to her myth. Beautiful victim, monstrous villain, powerful deity—she’s all of those things, and more besides. Perhaps it’s that mercurial nature that makes her an endless source of fascination. She is, in a sense, a site for our collective projections of both fear and desire: simultaneously a symbol of women’s rage and a figure sexualized by the very patriarchal forces she is seeking vengeance against.
|
Mitul atemporal al Medusei, o victimă a violului transformată într-un monstru
Avansează rapid până la Revoluția Franceză și pentru o vreme, Medusa a devenit o forță pentru schimbare. Rebelii iacobini au arătat-o ca o emblemă a „libertății franceze”, subminând simbolul demonic într-un mijloc prin care să submineze instituția. Între timp, romanticii precum Percy Bysshe Shelley au depășit cu mult alte reprezentări din secolul al XIX-lea. Poetul a fost atât de inspirat de vizita sa la Uffizi, încât a scris un omagiu, anulând încadrarea patriarhală care făcuse din Medusa un simbol al ororii. Odată scăpată de privirea bărbătească înfricoșătoare și denigratoare, putem recupera „grația” și „strălucirea transmisă” Medusei, făcând-o din nou umană.
În manifestul ei din 1975 The Laugh of the Medusa, teoreticianul feminist Hélène Cixous afirmă că bărbatul a creat moștenirea monstruoasă a Medusei prin frica de dorința feminină. Dacă, a argumentat ea, ar îndrăzni să „se uite direct la Medusa”, ar vedea că „nu este mortală, este frumoasă și râde”. Documentându-și experiențele, a scris Cixous, femeile pot deconstrui părtinirile sexiste care înfățișează corpul feminin ca pe o amenințare. După secole de tăcere, conversațiile despre cultura violului au început să restabilească vocea Medusei.
Este ușor de înțeles de ce manifestul lui Cixous a rezonat în toată lumea. Povestea unei femei puternice violată, demonizată, apoi ucisă de o societate patriarhală? Pare mai puțin un mit antic decât o realitate modernă. După cum s-a subliniat în eseul savantului Elizabeth Johnston din noiembrie 2016, „The Original 'Nasty Woman'”, modul în care Medusa a reapărut în ultimele cicluri electorale indică, de asemenea, caracterul omniprezent al misoginiei: Angela Merkel, Theresa May și Hillary Clinton au primit toate. tratamentul cu Medusa din ultimul timp, trăsăturile lor suprapuse pe capete însângerate, tăiate. O caricatură populară arată chiar un Perseus-Trump, ținând capul adversarului său electoral.
Când vine vorba de reducerea la tăcere a femeilor, cultura occidentală a avut mii de ani de practică. Și în mare parte a acelui timp, Medusa a fost folosită în mod constant pentru a „demoniza” liderii de sex feminin, așa cum scrie Johnston, „materializându-se ori de câte ori autoritatea masculină se simte amenințată de agenția feminină”.
Ceea ce este clar din fețele în schimbare ale Medusei este că nu există un adevăr universal în mitul ei. Victimă frumoasă, răufăcător monstruos, zeitate puternică - ea este toate acele lucruri și multe altele. Poate că acea natură mercurială o face o sursă nesfârșită de fascinație. Ea este, într-un fel, un locus pentru proiecțiile noastre colective atât ale fricii, cât și ale dorinței: simultan un simbol al furiei femeilor și o figură sexualizată de forțele patriarhale împotriva cărora caută să se răzbune.
|
![[personal profile]](https://www.dreamwidth.org/img/silk/identity/user.png){kind=small}
