Țuțea și Cioran

[ionelv]

Deunăzi, citesc o scrisoare a lui Țuțea către Cioran: [Bucureşti, 7 iulie 1974] Dragă Emile, Te rog să crezi în nestrămutata mea prietenie. Vorbesc mereu tinerei generaţii despre tine, în această vorbire împletindu-se admiraţia nelimitată pentru strălucirea ta, cu dragostea fraternă. Mi-aduc aminte de o întâmplare din închisoare. Mi s-a cerut să te atac în scris, acest lucru având o deosebită importanţă la eliberarea mea. Am refuzat în aceşti termeni: prefer să mor în închisoare decât să atac un amic sacru şi ilustru! Am gândit şi simţit ca tine de-a lungul vieţii mele. Deosebirea dintre mine şi tine a constat în refuzul meu de a practica sinceritatea totală, fiindcă am vrut să devin legiuitor şi să mă bucur de admiraţia mulţimii stupide. Am procedat ca acei cabotini care cerşesc aplauze la galerie. Sunt trist şi neconsolat. Drama fără ieşire a timpului nostru se cheamă democratizare. A fost lichidată barbaria. Cirezile din stepa rusească s-au îmbolnăvit de iluminism. Ele aspiră să citească algebric fulgerele. Au poftă să negocieze, nu să distrugă. Şiretenie primitivă convertită în mesianism. Ce greaţă! Ce frumos ar arăta şi ce regenerator ar fi un cuceritor de tipul unui Gengis-Khan, care ar intra în oraşele din occident şi, după fiecare ispravă în stilul lui, s-ar retrage în bivuac. Tu eşti singura imagine pură în memoria mea, aşa de încărcată de erori, de neputinţe şi de înfrângeri. Cea mai sinistră înfrângere a fost fructul amar al unei confuzii, căreia i-a căzut victimă şi gloriosul bătrân luliu Maniu: am confundat negustorul occidental şi pe cel american cu cavalerul de spadă, deşi am ştiut teoretic că acest negustor a înlocuit onoarea cu creditul. Ciorchinile de erori din memoria mea mă otrăvesc cu regrete inutile. Trecutul încărcat de impurităţi, de neputinţe şi de eşecuri, şi viitorul purtător de moarte, mi-au revelat un lucru: venim de nicăieri şi mergem spre nicăieri. Totuşi, n-am reuşit să mă detaşez de murdăria acestei lumi, care în fond nu reprezintă nimic. Aş vrea să te mai văd o dată, înainte de a muri. într-un pustiu, nu în occidentul în care trăieşti tu, fiindcă pute a hoit. Am o rugăminte: să-mi trimiţi prin amabilul aducător al acestei scrisori un pachet cu tot ce-ai scris în Franţa. Tu ştii că eu sânt un cititor serios, în rest, oboseală şi dezgust. Sau cum spune inspirat în "melancolia" lui poetul lacrimogen: "Asta e tot ce-mi rămâne: Silă de ziua de azi Şi teamă de ziua de mâine" Cu aceeaşi dragoste şi cu nestrămutată prietenie, Petre Ţutea Cât de aproape de adevăr a putut fi cu Gengis-Han-ul lui (9/11 și sinucigașii cu bombe). Pe urmă, mi-am adus aminte ce opinie avea Țuțea față de atei: Eu când discut cu un ateu, e ca şi când aş discuta cu uşa. Între un credincios şi un necredincios nu există nici o legătură. Ăla e mort, sufleteşte mort, iar celălalt e viu şi între un viu şi un mort nu există nici o legătură. Credinciosul creştin e viu. Ce minte mare și mică în același timp! Mai repede necredincios până la moarte, decât un ipocrit ca Pascal sau un zombie ce se târâie pe genunchi pentru o speranță deșartă la un loc mititel într-un rai etern, amăgitor și imaginar, ca să nu zic nimic de simulacrul de creștinism în majoritatea credincioșilor cam de la momentul când Iisus a fost deificat. Ultime scrisoare a lui Țuțea către Cioran ilustrează că de fapt el ascundea tot un fel de credință gen Blaise Pascal: Dragă Emil, Mă gândesc cu plăcere la clipa când ne-am cunoscut. Ţin să subliniez că apari, pregnant, în conştiinţa mea în mod pur, detaşat de timp şi spaţiu. Încerc să gândesc jocul pe care-l port între prietenie şi admiraţie. Am certitudinea că te-ai împlinit, eu însă nu. Mă consolez nu cu această iluzorie formă a nemuririi – gloria -, ci cu nemurirea religioasă, care punctează cimitirele cu cruci. Crucea simbolizează anularea distincţiei între glorioşi şi învinşi. Fără religia creştină omul ar trăi neliniştea produsă de limitele vieţii şi de moartea absolută. Ce glorios este creştinismul ce populează templele şi cimitirele cu nemuritori! Religia creştină asigură fraternitatea între glorioşi şi anonimi şi învinşi. Fără creştinism, umanitatea ar fi alcătuită din bipezi anonimi şi glorioşi. Ce glorioasă e viziunea creştină asupra omului în care nebunii, neîmpliniţii şi geniile se întâlnesc, fratern, aici şi dincolo! Religia creştină ne permite să vorbim despre oameni fără deosebire. Este şi firesc, pentru că, deşi fizic se aseamănă, metafizic se deosebesc prin destin. De altfel, metafizica, această disciplină filosofică fundamentală, nu a putut şi nu poate înlocui religia. Religia creştină, prin puterea ei nivelatoare, înlătură oamenii de prisos; ea înlătură dezgustul existenţei şi spaima morţii absolute. Dragă Emil, sunt bătrân, bolnav şi trist. Sunt neliniştit de perspectiva morţii. Ce pustie ar fi viaţa fără temple, sacerdoţi şi credincioşi! Îmi pare bine că şcoala, cu toate disciplinele ei, nu poate înlocui Biserica. P.S. Dragă Emile, cred că-ţi aduci aminte de scrisoarea, trimisă acum câţiva ani, prin care te rugam să-ţi las camera de lângă Cişmigiu. Acum, când perspectiva morţii mă preocupă mai mult ca altădată, revin cu aceeaşi rugăminte, pentru a avea şi tu, când te vei fi întorcând la Bucureşti, un acoperiş. 3 martie 1991, Bucureşti

The other day, I was reading a letter from Țuțea to Cioran: [Bucharest, 7 July 1974] Dear Emil, Please believe in my unwavering friendship. I always speak of you to the younger generation, in this speech intertwining boundless admiration for your brilliance with brotherly love. I remember an incident in prison. I was asked to attack you in writing, this having a special importance for my release. I refused in these terms: I prefer to die in prison than to attack a sacred and illustrious friend! I have thought and felt like you throughout my life. The difference between me and you consisted in my refusal to practice total sincerity, because I wanted to become a legislator and enjoy the admiration of the stupid crowd. I acted like those cabotins who beg for applause in the gallery. I am sad and inconsolable. The hopeless drama of our time is called democratization. Barbarism has been liquidated. The herds of the Russian steppe have fallen ill with enlightenment. They aspire to read lightning algebraically. They crave to negotiate, not to destroy. Primitive cunning converted into messianism. How nauseating! How beautiful and regenerative a conqueror like Genghis Khan would look, who would enter the cities of the West and, after each feat in his style, would retreat to the bivouac. You are the only pure image in my memory, so loaded with errors, weaknesses and defeats. The most sinister defeat was the bitter fruit of a confusion, to which the glorious old Luliu Maniu also fell victim: I confused the Western and American merchant with the knight of the sword, although I knew theoretically that this merchant had replaced honor with credit. The clusters of errors in my memory poison me with useless regrets. The past, full of impurities, of inabilities and failures, and the future, the bearer of death, have revealed one thing to me: we come from nowhere and we go nowhere. However, I have not managed to detach myself from the filth of this world, which in the end represents nothing. I would like to see you one more time, before I die. in a desert, not in the West where you live, because it stinks of corpses. I have a request: send me, through the kind bearer of this letter, a package with everything you wrote in France. You know that I am a serious reader, the rest, fatigue and disgust. Or as the tearful poet says, inspired in his "melancholy": "This is all that remains to me: Disgust for today And fear of tomorrow" With the same love and unwavering friendship, Petre Ţutea How close to the truth he was with his Genghis Khan (9/11 and suicide bombers). Then I remembered Ţuţea's opinion about atheists: When I talk to an atheist, it's like talking to the door. There is no connection between a believer and an unbeliever. That one is dead, spiritually dead, and the other is alive, and there is no connection between a living person and a dead person. The Christian believer is alive. What a big and small mind at the same time! I'd rather be an unbeliever to the death than a hypocrite like Pascal or a zombie crawling on his knees for a vain hope of a tiny place in an eternal, deceptive and imaginary paradise, to say nothing of the simulacrum of Christianity in most believers since about the time Jesus was deified. Țuțea's last letter to Cioran illustrates that he actually hid a kind of faith like Blaise Pascal's: Dear Emil, I think with pleasure about the moment when we met. I want to emphasize that you appear, pregnantly, in my consciousness in a pure way, detached from time and space. I try to think about the game that I play between friendship and admiration. I am certain that you have fulfilled yourself, but I am not. I console myself not with this illusory form of immortality - glory -, but with religious immortality, which dots the cemeteries with crosses. The cross symbolizes the annulment of the distinction between the glorious and the defeated. Without the Christian religion man would experience the anxiety produced by the limits of life and absolute death. How glorious is Christianity that populates temples and cemeteries with immortals! The Christian religion ensures fraternity between the glorious and the anonymous and the defeated. Without Christianity, humanity would be made up of anonymous and glorious bipeds. How glorious is the Christian vision of man in which the mad, the unfulfilled and the geniuses meet, fraternally, here and beyond! The Christian religion allows us to speak of people without distinction. It is also natural, because, although physically similar, metaphysically they differ by destiny. Moreover, metaphysics, this fundamental philosophical discipline, could not and cannot replace religion. The Christian religion, through its leveling power, removes superfluous people; it removes the disgust of existence and the fear of absolute death. Dear Emil, I am old, sick and sad. I am anxious about the prospect of death. What a waste life would be without temples, priests and believers! I am glad that school, with all its disciplines, cannot replace the Church. P.S. Dear Emil, I think you remember the letter, sent a few years ago, in which I asked you to let me leave you the room near Cişmigiu. Now, when the prospect of death preoccupies me more than ever, I return with the same request, so that you too will have a roof when you return to Bucharest. March 3, 1991, Bucharest