False idols and religion

[ionelv]

GR scrie:

Trump, Banksy și Becali intră într-un bar...
Sună ca începutul unui banc prost, debitat de un unchi cherchelit la o nuntă unde n-ai vrut să mergi și unde ai fost târât împotriva oricărui instinct de conservare mentală.
Și totuși, sub pojghița acestui ridicol stă radiografia clinică a modului în care specia noastră, în infinita ei disponibilitate de a fi indusă în eroare, alege cu entuziasm să fie dusă de nas.
Nu din prostie, din natură.
Din acea nevoie organică, adânc sedimentată în creier, de a găsi ceva mai mare decât tine în care să te dizolvi.
Problema e că mai marea decât tine a prins și mâini.
Nevoia de idoli nu e o dovadă de retard mental, e o fatalitate biologică pe care evoluția a uitat să o actualizeze.
Creierul uman, acest organ arhaic captiv în modernitate, când se epuizează caută un Mare Mascul, o Mamă Providențială, orice figură care afișează iluzia competenței și îți preia povara care te sugrumă cu crize existențiale la trei dimineața.
Funcția asta a mers rezonabil de bine cât timp idolii stăteau pictați pe pereți. Sfântul de pe perete nu coboară să îți golească portofelul, o fac reprezentanții lui pământeni, dar măcar sfântul nu are departament juridic. Personajul de desene animate nu dă legi ca să își salveze moșia, cel puțin nu în mod tradițional, deși la noi mai face asta și intră și în turul doi la prezidențiale.
Problema apare când vasul gol în care îți torni speranțele are și mâini lungi, avocați scumpi și o echipă de marketing care știe exact ce butoane să îți apese ca tu să continui să torni credință, în timp ce el te golește de realitate, câteodată de bani, altădată de viitor.
Industria asta de fabricat idoli nu s-a născut ieri, a crescut odată cu mass-media, treptat, ca o tumoare pe care ai confundat-o cu o aluniță.
Hitler n-a cucerit puterea doar prin brutalitatea capcăunilor în cămăși maro, ci prin acel delir oratoric livrat cu o fervoare care sugera că omul are permanent o piatră în pantof și o ură metafizică pe restul universului, toate amplificate prin acea noutate numită radio.
Oamenii percutați de propagandă pe stomacul gol au investit atât de mult în personajul Salvatorului încât realitatea însăși a devenit o erezie tratată ca atare.
Acum o jumătate de veac , America și-a fabricat propriul idol cu chip tânăr și carismatic, extras din funcție printr-un glonț în sfeclă ce l-a propulsat direct în eternitate.
Mitul Kennedy a supraviețuit faptelor omului, devenind un standard platonic, la fel cum fantoma lui Ceaușescu bântuie și azi mințile celor care refuză să vadă cadavrul regimului, preferând proiecția sclipitoare a Epocii de Aur.
Cât timp sovieticii foloseau ciomagul pentru a ține omul în rând, aparatul american a perfecționat seducția. Hollywood-ul a fabricat idoli pe bandă rulantă, transformând controlul social într-o formă de divertisment remunerat generos.
De la John Wayne încoace, s-au pompat cowboy stoici, detectivi incorruptibili și soldați martiri, până când aparatul a început să râgâie de atâta falsitate încât, în ultimul deceniu, s-a transformat într-un carnaval de chirurgie plastică și confuzie identitară.
Din această epuizare a apărut idolul capitalistului aventurier, eroul banului care îți flutură pe sub nas averea obscenă, avionul privat și iahtul unde soarbe șampanie alături de niște gagici de cauciuc, tunate cu pompa.
Schema vinde pentru că există un public înfometat, pierdut în obsesia de a acumula o avere pe care să n-aibă nicio idee pe ce s-o cheltuie.
Vasul gol primește orice turnăm în el.
Asta e toată filozofia.
Și astfel ne-am pomenit cu Trump parcându-și posteriorul în cea mai înaltă funcție.
S-a dat băiat rău, omul care se bate cu șmecherii pentru tine, amărâtul de rând, deși faptele arătau că e fix opusul. Oligarhii s-au îmbogățit mai tare, taxele corporațiilor au scăzut, iar omul de rând plătește mai mult pe chirie și parizer, cu ochii pierduți în adulația idolului miliardar.
Vasul a fost golit în altă direcție decât se așteptau cei care l-au umplut, dar e tot acolo, strălucitor, gata de umplut din nou.
La pachet cu vedetele de la Hollywood, cascada de dejecții propagandistice americane se revarsă inevitabil peste toată planeta, și am fost intoxicați destul ca să ne căutăm și noi un Trump al nostru.
Au venit la înaintare copii ieftine, de la specimene urlătoare și specimene urlătoare conspiraționiste la cele care șoptesc mistic citate din desene animate cu pretenții prezidențiale.
Dar noi avem deja un personaj de desene animate bizar de similar cu modelul Trump, construit cu ani înainte să fie cool.
Îl cheamă Gigi Becali, și e important să îl apreciem la justa lui valoare, pentru că e un specimen de o rafinare perversă pe care o ratezi dacă îl tratezi ca simplu clovn cu decor religios.
Becali e varianta noastră balcanică a aceluiași arhetip, interlop în acte, băiat bun pe ecran, super-pios cu Biblia într-o mână și combinația cu statul în cealaltă, care a convins mulțimea că bogăția lui obscură e o binecuvântare divină.
Un circ atât de dens în absurditatea lui că e greu să îl privești analitic, ceea ce e exact funcția lui. Mecanismul e identic cu al lui Trump, doar sculele sunt adaptate la contextul local, unde crucea, fotbalul, brânza și mătănia țin loc de petreceri dubioase pe insula privată a prietenului Jeff.
Urcând în ierarhia idolilor, îl găsim pe Elon Musk, prototipul capitalistului dus la extrem și calibrat pe un demografic care se consideră prea sofisticat pentru Trump sau Becali.
Geniu tehnologic, vizionarul care ne salvează cu rachete și cipuri în creier. Când și-a făcut intrarea în scenă, omul și-a cumpărat până și o apariție în Iron Man, doar ca să frece coatele cu Tony Stark, personajul fictiv pe care încerca din răsputeri să îl copieze.
În realitate, e un oligarh transnațional a cărui avere are rădăcini adânci în pământul Africii, care absoarbe miliarde din banii publici americani pentru a privatiza armata și spațiul, și care se joacă cu datele tale de pe internet ca să își umfle mușchii politici, oferind o libertate accesibilă exclusiv celor cu miliarde în cont.
Din același raft, dar pentru un alt demografic, vine Banksy, vasul pentru cei care se consideră în afara sistemului de consum.
Artistul misterios care luptă cu capitalismul prin imagini pe pereți, în timp ce lucrările lui se vând pe milioane la Sotheby's și printurile le cumperi de pe site-ul oficial cu cardul, simțindu-te rebel.
E ca și cum ai cumpăra un tricou cu Che Guevara făcut într-o fabrică de sclavi, purtându-l mândru în sufragerie ca dovadă a conștiinței tale revoluționare.
Și deasupra tuturor, tronând în misterul lui digital, Satoshi Nakamoto, inventatorul Bitcoin, personaj posibil fictiv în jurul căruia s-a ridicat o religie cu proprii profeți și martiri.
O biserică a eliberării financiare unde câțiva aleși s-au îmbogățit în timp ce milioane de credincioși și-au băgat economiile de-o viață și au rămas cu buza umflată. Rebeliunea împotriva băncilor a mutat puterea tot în mâini private, doar cu alte logo-uri.
Fiecare idol din lista asta a cerut ani, uneori decenii, să fie construit. Televiziune, scandaluri calibrate, imagini atent controlate, o întreagă industrie pusă în slujba vasului.
Viitorul idol nu va mai fi fabricat în studiouri. Va fi extras chirurgical din feed-ul tău.
Algoritmii știu ce te înfurie, ce te sperie, ce îți activează apartenența și ce îți declanșează resentimentul. Știu când ești vulnerabil și când cauți sens. Cu datele astea, un idol calibrat pe demograficul tău specific nu mai e un proiect de decenii. E un proiect de luni.
O identitate sintetică, un mesaj optimizat pe frustrările tale, livrat prin algoritmi care știu deja că ești receptiv. Îl vei vedea și vei simți că în sfârșit cineva te înțelege.
Ceea ce e, în fond, exact ce vrea să simți.
Înțelesul profund al vasului gol este că el nu îți ia nimic cu forța.
Tu torni singur, cu entuziasm, cu devotament, câteodată cu agresivitate față de oricine îndrăznește să sugereze că vasul e gol.
Unii s-ar bate și cu mă-sa dacă ar îndrăzni să le zică că idolul e un impostor.
Spațiul public e dominat de personaje fantastice, bine jucate, iar distincția față de faptele reale devine din ce în ce mai greu de făcut, nu pentru că oamenii sunt proști, ci pentru că instrumentele de confuzie sunt din ce în ce mai sofisticate.
Diferența dintre un idol mental și unul in carne si oase e de o simplitate brutală.
Cel doar fantastic nu are ce face cu ofranda ta, cel puțin nu direct. Idolul cu mâini convertește credința ta în putere și bani și îi folosește pentru a se asigura că tu continui să crezi și să torni.
Când te ciocnești de astfel de figuri, o singură întrebare e suficientă, ce câștigă concret ăsta din faptul că eu îl admir?
Dacă el primește putere și munți de bani, iar tu primești sentimente și promisiuni goale, ești singurul care toarnă în vas.
Și spre deosebire de basmele cu extratereștri sau Harap Alb, faza asta e cât se poate de reală și ne ustură pe toți la buzunar.

Eu raspund:

Incearca exact aceiasi deconstructie la religii (ca ce vedem acum este doar personalizare la religii), ca sa vedem daca ai c**e. Ori poate unele miraje sunt mai egale ca altele?

GR raspunde:

Da, n-am să fac asta, și nu din lipsă de curaj, ci dintr-o lipsă de interes pentru o eroare pe care am consumat-o deja până la epuizare.
Am petrecut prea mulți ani în starea asta, hrănindu-mă cu logica tăioasă a unor oameni precum Christopher Hitchens (pe care îl apreciez în continuare pentru măiestria sa stilistică) ca să nu realizez, în final, că a deconstrui religia în mod obsesiv este o formă de creativitate uzată degeaba. Nu e vorba de c**e, ci de perspectivă, a-ți tăia craca de sub picioare doar pentru că nu mai suporti greutatea propriei existențe nu e un act de bravură, ci o prostie cruntă care te lasă fără niciun reper într-un univers oricum mut.
În mod ironic, religia aceea care interzicea în mod repetat „să nu-ți faci idoli ciopliți” lăsase semnul ăsta cu un scop foarte precis, pe care noi, în aroganța noastră modernă, l-am ignorat. Avertismentul nu era pentru a proteja orgoliul unui zeu, ci pentru a ne proteja pe noi de propriul instinct de a ne vărsa puterea și libertatea în primul vas gol care ne iese în cale și ne promite mântuirea la preț de ofertă.

Eu raspund:

Mda. Faci o greseala enorma aici prin a echivala negarea religiei cu nihilismul. Intradevar te-ai pierdut prin balarii. Mai exista si alte optiuni, multe pozitive, si fara religie. Daca tu chiar crezi ca fara religie, omul este pierdut, imi pare foarte rau pt tine. Te-ai gandit vreodata ca poate acest reper absolut venit din religie este de fapt o nascocire 100% umana? De ce nu poate omul sa admire si sa studieze natura in toata splendoarea ei fara un reper fals artificial (religia) si de ce nu poate omul sa se raporteze la altul sau la toate vietuitoarele printr-o regula simpla dar profunda, si anume a reciprocitatii?

GR raspunde:

Pai, probabil încă nu ai conștientizat de ce religia persistă după milenii, în ciuda faptului că regula reciprocității e scrisă pe toate gardurile de la Confucius încoace. Religia nu e un set de instrucțiuni de asamblat mobila, ci mecanismul arhaic care ne absoarbe vasta ignoranță în așteptarea de a fi deslușită. E un paratrăsnet pentru tot ce nu știm și nu putem controla.

Să consideri religia o simplă „născocire 100% umană”, în sensul peiorativ de invenție de laborator, e o naivitate care face parte fix din acea ignoranță pe care religia o absoarbe. E ca și cum ai spune că limbajul e o născocire, e adevărat, dar e atât de integrat în structura noastră de a percepe realitatea, încât nu te poți extrage din el fără să pierzi însăși capacitatea de a mai vedea lumea.

Admirația naturii și regula simplă a reciprocității sunt, din păcate, unelte firave atunci când dai piept cu teroarea existențială sau cu haosul istoric. Nici filosofia nu poate înlocui religia, pentru că ea e doar o punte spre cunoaștere, nu o ancoră pentru mase. Poate e mai iscusit să mai parcurgi puțină filosofie teologică, nu ca să crezi, ci ca să capeți o idee despre cât de complexă e, de fapt, situația.

E ușor să fii optimist când citezi principii etice de manual, dar e mult mai greu să explici de ce omul, de-a lungul istoriei, a preferat mereu un „reper fals” în locul simplității tale raționale.

Eu raspund:

Esti prea infipt in apologetica religiei sa te pot convinge ca alergi dupa un miraj cum mult altii mult mai invatati au facut-o si inca or sa mai faca in viitor. Este ironic ca tu imi sugerezi filozofie teologica, cand tu insuti ai constiinte precare de logica de baza pe care orice student de filozofie le studiaza in primul an de facultate. Iti recomand cu caldura sa citesti mai intai o introducere la erori logice inainte sa te aventurezi mai departe si poate chiar o sa-ti descoperi singur cele 5+ erori logice fatale din ultimul raspuns. Am sa te las cu un citat din sec XIX care sumeaza perfect actualitatea si viitorul imediat al omenirii: Nachdem Buddha todt war, zeigte man noch Jahrhunderte lang seinen Schatten in einer Höhle, — einen ungeheuren schauerlichen Schatten. Gott ist todt: aber so wie die Art der Menschen ist, wird es vielleicht noch Jahrtausende lang Höhlen geben, in denen man seinen Schatten zeigt. — Und wir — wir müssen auch noch seinen Schatten besiegen!

GR raspunde:

Păi, uite, vezi, eu nu făceam o apologie a religiei, doar îți contestam negarea. Până și acuza "religiei" este naivă, pentru că te focusezi strict pe specificul tău cultural și excluzi alte religii, excluzi abordarea lor asupra experienței umane, care poate fi contestată, dar când o faci total, o faci ca dând cu capul într-un munte sperând să faci o trecătoare.

E amuzant că invoci citatul despre moartea lui Dumnezeu, dar ignori exact ce spunea Nietzsche mai departe, că odată cu el am șters orizontul și am dezlegat pământul de soarele lui. El nu sărbătorea o victorie a logicii de semestru, ci avertiza asupra haosului care urmează. Acele umbre din peșteră despre care vorbește citatul tău sunt exact idolii despre care am scris eu în articol.

Faptul că tu crezi că ai învins umbra folosind un manual de logică de anul întâi nu te face mai liber, ci doar te lasă mai vulnerabil în fața noilor idoli, care sunt mult mai cinici și au mâini mult mai lungi decât zeii antici. Să reduci complexitatea a mii de ani de structură psihică la erori logice e ca și cum ai încerca să explici un ocean prin compoziția chimică a unei picături, tehnic e corect, dar practic ești complet pe lângă subiect.

Și nu, nu e o apologie a religiei, ci o remarcă a ignoranței noastre arogante care crede că poate înlocui un munte cu o broșură de popularizare a științei.

Eu raspund:

Am cam lungit-o, dar hai sa incerc sa sumez argumentul tau: pt ca religia a evoluat de-a cursul a mii de ani si pt ca e infipta in toti porii omenirii (cum sunt si virusii de fapt) si pt ca noii idoli sunt mai grosolani si mai nocivi decat zeii aia de altadata (pt care omenirea s-a chilarit si dezumanizat la gros de mii de ani si continua s-o faca inca), mai bine noi alegem raul mai mic ca atat s-a putut, nu? Si proiectezi prea mult monser: nu ai cea mai mica idee cat si ce religii am studiat eu.

Da, contextul majoritatii atacurilor mele sunt religiile avraamice, ca banuiesc ca acolo tragi si tu si 99% din cititorii tai (desi esti foarte evaziv pe tema asta), dar se aplica la fel si altora mai de la rasarit sau altundeva. Iti acord un singur lucru: stii sa scrii foarte frumos si relativ coerent (minus dispretul arogant fata de logica de baza si genuflectia la un trecut inglorios si clar depasit).

Iar convingerea ta ca Nietzsche vorbea despre idolii mentionati de tine ilustreaza perfect miopia si ochelarii tai de cal, pt ca el se referea la mult mai mult decat niste idoli tranzienti: el se referea mai ales la absolutismul gaunos si subred construit pe moralitatea si filozofia teologica pe care tu o exaltezi pana la un nivel de pupator de moaste, doar cu cuvinte mai inflorite si mai bine legate (adica printr-o stilistica admirabila). Bye Felicia!