Bollywood in Eastern Europe during Iron Curtain

[ionelv]

VE zice:

Comunism: electricitate plus film Indian sau de ce iubim filmul Indian și mai greu pe Jude. Rolul emancipator al cinematografiei
----

La 89 de ani a murit „Shankar” (Dharmendra) din filmul „Lanțul amintirilor” („Yaadon Ki Baaraat”), unde a jucat rolul celui mai mare dintre cei trei frați reuniți la peste 20 de ani după ce părinții lor au fost uciși. Vă mai amintiți? Melodia sigur - câte lacrimi ....

Cum să nu vă amintiți? Comunismul estic s-a construit și năruit pe melodiile filmelor indiene.

Dar să o luam pe rând.

Hai să-l lăsăm puțin pe Jude și noul val românesc de cinema: primul cinema românesc de oraș. A mai fost dar acest val e primul de ”orășean emancipat” cu notă globală: borșul pe înțelesul limbii globale ca să poată pricepe și juriul de la Cannes. Glumim dar nu tare.

Cravata Galbenă avea la scandăluț 60.000 de spectatori și a sărit la 156.834 într-o săptămână (citit la Monica Felea). Scandalul nu a oprit ci a accelerat mersul la cinema. Oricum, e un film pe o estetică ce place populației – și asta e bine. E un soi de ”Cravata indiană” - dar nu am văzut filmul - doar am citit despre.

De ce? Pentru că cinematografia este importantă nu atât pentru ce arată – nu că nu ar conta – cât pentru practica sa socială.

Cinematografia este mai întâi de toate o practică socială colectivă care are o funcție politică, socială și economică esențială în cultura modernă.

Cinemaul devine un soi de noua biserică iar practica de a merge la cinema un nou ritual fundamental de emancipare: limba secolului XX că ești în Vest sau Est.

În epoca comunistă a existat un import de cinema extern – era o mare necesitate. Producția locală nu făcea față. Cinematografia odată introdusă ca practică devine un virus greu de stăpânit. Tehnologia se dezvoltă, infrastructura la fel plus că cinemaul coincide cu ideologia emancipatoare și dezvoltarea economică și tehnologică: pe ambele părți ale baricadei.

Cinematografia și practica cinematografică ne spun de fapt că cele două baricade ideologice trăiesc un tot întreg global: estetica politică și economica și invers. Aveam noi ideologii diferite - dar o limbă comună: cinemaul e martor. O limbă și o practică modernă comună: erau două fețe ale aceleiași modernități.

Dar cum politicul joacă un rol dominant în Est atunci se aduc filme nu din zona ”capitalismului vrăjmaș” ci din ”lumea a treia” - dominant India și Mexic. Mexic mai târziu devine America Latină.

URSS și RSR – se îndrăgostesc de Bollywood – muzica indiană devine muzică adorată de popor, cântată și dansată peste tot. În Iugoslavia – cea mexicană unde chiar apare un fenomen - Yu-Mex: tot poporul cântă melodii din telenovelele mexicane. La noi aveau să vină pe final de comunism.

De ce prind atât de tare filme precum ”Lanțul amintirilor”, „Vagabondul”, „O floare şi doi grădinari” sau „Vandana”? Sau ”Zita și Ghita” și „Disco Dancer”?

Cinematografia indiană și latino-americană este construită după aceleași scheme. Este cinematografia țărilor cu populație preponderent rurală unde problemele și crizele sunt foarte apropiate de ale noastre, a celor din est.

Se pare că acești oameni au aproximativ aceleași concepții estetice existențiale. Le plac foarte mult poveștile sentimentale, pasionale, de familie, și neapărat lungi: certuri, întoarceri, saga familiei cu copii pierduți și regăsiți, trădări și răzbunări. Este un vector estetic absolut unitar, care, fără îndoială, a fost confirmat de ce zicea bătrânul Marx, care spunea că baza determină suprastructura.

Și noi aveam o bază comună – ruralul dominant dar în criză – și mutarea spre urban. Oamenii care se află la același nivel de organizare, producție, crize sunt absolut unanimi în opiniile și concepțiile lor estetice – atât în America Latină, cât și în India, cât și la noi, în satele îndepărtate de prin Rusia sau România.

Asta nu însemna că filmul indian era străin de cinemaul occidental, ba de loc. Dar filmele erau preluate și adaptate în estetica asta rurală.

De exemplu, pe mine m-a prins când eram mic, filmul „Răzbunarea și legea” regizat de Ramesh Sippy care de fapt a copiat liniile narative și chiar momentele de luptă corp la corp din filmele occidentale – mai ales din filmele lui Sergio Leone. De fapt, multe episoade din film sunt preluate din westernurile clasice. Sippy voia să realizeze un produs convertibil la nivel internațional și a reușit: „Răzbunarea și legea” a avut un succes incredibil global dar mai ales în URSS. Un western Indian pentru copiii din comunism.

Revenind acasă.

Filmul ca gen artistic – prin natura sa - este un gen de masa. Cinema arthouse este o mutație – filmul de artă este o mutație pretențioasă. Nu spun că nu trebuie să existe – ba din contra, e chiar necesar. Nu-mi place antiintelectualismul - din asta trăiesc - dar nici transformarea lui în normă pop de masă.

Cinema arthouse este o excepție nu o regulă. Doar în țările ultra provinciale și subdezvoltate elita încearcă să impună genul – cinema de artă – ca gen popular. Nu merge: să se uite 300.000.000 de cetățeni (cazul URSS) doar la Tarkovski și balet sau 20.000.000 să vadă doar Jude. Oricât i-am iubi pe cei doi – nu merge ca gen de masă. Genul ”film de artă” e pentru o burghezie urbană plictisită care are frământări la cele 101 feluri e cozonac sau pentru o elită restrânsă care are frământări înalte. E foarte bine să fie așa.

Poporul însă vrea cinema de masă – cu lacrimi și muci, cu dramele lor ”ieftine”. Așa că trebuie să-i dăm ce e a demosului. Și nu e nimic rău în asta – așa a fost și așa va fi de când ne-a uitat Dumnezeu pe aici de capul nostru.

Așa că nu e bai dacă nu vă plac filmele de festival - nu sunteți defecți ci normali – așa cum nu e o rușine să mergi la filmele de masă stil Bollywood sau Hollywood.

Căci după ce te plictisești ajungi și la Cinema arthouse că așa e cu emanciparea: bunica Bollywood, fiica ajunsă la oraș Hollywood și nepoata cu card - care se jenează de bunica - o arde la Cinema arthouse și dă ochii peste cap la Jude.

Așa e cu emanciparea - cinemaul își face treaba.

Voiam să spun să mergeți la Cinema: indiferent de film.

Și da - a murit eroul preferat al bunicii voastre.

Link la muzică comentarii.

PS. Da, a existat și un val francez și american de filme - bine selectate ”non ideologice” - dar asta nu schimbă datele problemei. Doar amplifică efectul. Toți părinții noștri au avut haina „alendelon”, suntem informați.

Inca imi aduc aminte mergand la cele cateva cinema-uri din oras înainte de ‘89:

Flacara: in centru. Avea balcon si cele mai ieftine bilete (parca 2 sau 3 lei pe primul rand). Stil arhitectural interbelic cu pomi maturi in jur si un parculet mic. A fost demolat in anii 85-86 parca pt a face loc unui bloc mic de activisti de partid si unui centru birocratesc. Era intre Select si CJ (mult mai aproape de Select).

Victoria la parc. Cel mai aproape cinema de noi, cel mai mic si cel mai frecventat dupa ce Flacara a fost demolat. A devenit biblioteca dupa ‘89 si eventual abandonat parca.

Orizont (inspre combinatul siderurgic). Aici am vazut multe filme indiene si blockbustere. Inca imi aduc aminte multe fugi trase cu Luci, varul meu pt a ajunge la matineu acolo.

Casa Tineretului avea un cinema improvizat. Am vazut doar cateva filme aici (mai putine de 5 cred).

Cinema-uri improvizate in sufrageriile unora care aveau videocasetofon si casete video importate (gen Bruce Lee, Benny Hill).