Humanity: consumerism, manufactured consent, community, plague

[ionelv]

GR scrie:

Există o problemă pe care nu o vedem, nu pentru că ar fi invizibilă, ci pentru că am ajuns să o confundăm cu normalitatea.

E mai adâncă decât orice criză politică, mai insidioasă decât orice ideologie și mai greu de articulat decât orice dezbatere despre suveranitate sau globalism.

E problema identității.

Nu în sensul naționalist al steagurilor și imnurilor, care sunt cel mult simptome. Ci în sensul cel mai concret și mai uman cu putință.

Cine ești tu, dincolo de ce cumperi și ce performezi?

Dacă ieri criticam butaforia super-umflată de marketing amplasata recent in centrul Londrei, acea banalitate livrată isteric pe toate canalele drept o mare revelație artistica, azi încerc să arăt ce se ascunde sub acest zgomot care ne ocupă spațiul mental. Această pictură, făcută în 2022, nu este un produs de marketing, ci o încercare de a vizualiza exact vidul pe care consumul nu îl poate umple.

Identitatea culturală e suma lucrurilor care îți spun cine ești dincolo de piață. E apartenența la o comunitate cu o memorie comună, cu valori transmise, cu practici care leagă trecutul de prezent și prezentul de viitor. E simțul că exiști în relație cu alții, nu ca individ izolat care concurează cu toți ceilalți pentru resurse și atenție.

Identitatea consumeristă e suma produselor pe care le consumi, a brandurilor cu care te identifici, a stilului de viață pe care îl performezi pentru audiența de pe rețelele sociale. Nu are memorie, nu are comunitate reală și nu are viitor dincolo de următoarea achiziție.

Tranziția de la una la cealaltă nu s-a produs printr-un decret. S-a produs treptat, prin înlocuirea spațiilor de comunitate autentică cu spații de consum, prin transformarea timpului liber în timp de recreere productivă, prin colonizarea chiar și a relațiilor personale cu logica tranzacțională a pieței. Și s-a produs suficient de lent ca să nu simtă nimeni exact momentul în care a traversat granița.

Ceea ce face fenomenul atât de greu de combătut e că cei mai mulți oameni care îl trăiesc nu știu că îl trăiesc. Nu există un moment de revelație în care să realizezi că ai cedat o identitate culturală în schimbul uneia consumeriste. Procesul e neîntrerupt și neanuțat.

Spațiul comunitar de pe colț a devenit mall. Piața satului a devenit supermarket. Duminica în familie a devenit brunch cu fotografii pe Instagram. Prietenia a dobândit o dimensiune performativă, afișată public, optimizată pentru engagement, etalata prin tipul de produs pe care il porti, fie ca e o haina sau o masina. Chiar și doliul, chiar și bucuria, chiar și dragostea au căpătat o dimensiune de conținut care le modifică fundamental natura.

Nu ești conștient că performezi. Simți că ești.
Și asta e distincția esențială.

În universul ăsta produs de capitalismul târziu, omul a ajuns să trăiască până în profunzimea lui spirituală pentru a consuma și a performa pe piața de consum. Acolo au dispărut valorile umane.

Nu mă refer la valorile morale ale vreunei dogme religioase sau ideologice. Mă refer la cele pe care oamenii le poartă din preistorie, cele care îi fac oameni într-o societate civilizată, cele fără de care comunitățile nu pot funcționa și oamenii nu pot prospera, indiferent cât de bogați ar fi material.

Valorile de familie, de prietenie, de comunitate, reciprocitatea, grija față de celălalt nu pentru că e profitabilă, ci pentru că e ceea ce faci când ești om printre oameni.

Fără ele, oamenii rămân unități de consum care consumă, se consumă între ei și se consumă în ei înșiși. Iar asta nu e un model viabil. Nu asigură continuitate, nu asigură coeziune socială, nu asigură nici măcar bunăstarea individuală pe termen lung. Asigură doar profitul pe termen scurt pentru cei care vând.

De fiecare dată când ating subiectele astea, apare inevitabil acuzația de socialism sau comunism. Reacție simptomatică, nu argumentată. Atat de grav.

Ea arată cât de adânc a pătruns logica consumeristă în mentalul colectiv, până la punctul în care orice referință la valori comunitare, la grija față de celălalt, la limitele pe care piața ar trebui să le respecte în anumite sfere ale vieții, e automat clasificată ca ideologie suspectă.

Nu e ideologie. E biologie socială.

Oamenii sunt animale sociale care au evoluat în comunități mici, cu relații de reciprocitate puternică. Sistemul nervos uman e calibrat pentru conexiune autentică, nu pentru tranzacții optimizate. Când înlocuiești comunitatea cu piața, nu eliberezi omul. Îl dezbraci de ceva esențial și îl lași cu un vid pe care consumul nu îl poate umple, oricât de mult ar fi.

Vidul ăsta e ocupat pe rând de trei produse, fiecare mai rafinat decât celălalt.

Primul e ideea, rebeliunea ambalată pentru raft. Cazul Banksy este simptomatic pentru o întreagă piață a artei dominată de case de licitații care au transformat subversiunea creativă în activ financiar. Astfel de personaje livrează doza necesară de nonconformism fără a perturba mecanismul real de putere. Pe cât de hiperbolizată este imaginea lor publică, pe atât de nul este impactul lor transformator. Este o revoltă care refuză cauzele profunde, rămânând un simplu accesoriu de stil, un produs decorativ gata de a fi adjudecat la licitație. În final, nu schimbi nimic, doar cumperi sentimentul că te revolți. Sistemul aplaudă discret și extrage profit.

Al doilea e idealul, cultul personalității de consum. Actori, influenceri, muzicieni, lansați ca pe o linie de asamblare pentru a satisface foamea de sens a unui public care a pierdut reperele comunitare reale. Acești idoli nu oferă o direcție morală autentică. Oferă un spectacol al reușitei optimizat pentru a fi admirat, nu urmat, ținând publicul captiv în ipostaza de spectator al propriilor aspirații. Sistemul aplaudă discret si extrage profit.

Al treilea, și cel mai periculos, e ideologia de substituție. Suveranismul, populismul, orice oferă o identitate tribală simplă și viscerală, cu dușmani clari și promisiuni de apartenență. Nu rezolvă vidul. Îl umple temporar cu o ură sau o mândrie suficient de intensă ca să pară reală. Și transformă nevoia fundamentală de comunitate într-un instrument de control social. Sistemul aplaudă discret si extrage profit.

Capitalismul ca sistem economic nu e problema în sine. Piața liberă are capacități reale de a produce prosperitate materială în domeniile potrivite.

Problema e capitalismul ridicat la rang de spiritualitate totalizatoare, ca o religie, care pretinde că logica pieței trebuie să guverneze toate sferele vieții umane, inclusiv cele care nu sunt și nu ar trebui să fie piețe. Sănătatea, educația, relațiile, cultura, ingrijirea bătrânilor, creșterea copiilor.

Când introduci logica tranzacțională în toate aceste sfere, nu le îmbunătățești, le distrugi.

Ele funcționează pe principii fundamentale incompatibile cu maximizarea profitului. Grija autentică nu poate fi optimizată. Prietenia adevărată nu poate fi scalată. Comunitatea reală nu poate fi monetizată fără să înceteze să mai fie comunitate.

Momentul în care sistemul economic a depășit sfera lui naturală și a colonizat sferele care ar trebui să producă sens, conexiune și continuitate nu a venit prin violență. A venit prin seducție graduală, prin convingerea că tot ce nu produce valoare de piață e ineficient, sentimental sau retrograd.

Problema pe care o văd nu e că oamenii nu mai știu ce steag să fluture, probabil niciunul. E că din ce în ce mai mulți oameni nu mai au acces la experiențele care construiesc o identitate autentică, apartenența reală la o comunitate, relații de reciprocitate durabile, un sistem de valori care ghidează deciziile dincolo de calculul economic imediat, un simț al continuității cu ceva mai mare decât propriul sine.

Fără astea, omul rămâne o unitate de consum. Vulnerabilă, izolată, ușor de manipulat și ușor de înlocuit.

Și o societate de unități de consum nu e o societate în niciun sens care să conteze.

E o piață.

Problema trebuie numită înainte să poată fi gândită.

Și trebuie gândită înainte să poată fi abordată.

Eu răspund:

Planeta arde, moșii avari și babele consumeriste se chiaptănă. Miopie și lipsă de empatie cât vezi cu ochii. Comunitățile oamenilor se destramă în continuu de când s-a inventat plugul și săgeata. Omul este doar un virus încălțat ce nu a fost programat să-i pese mai mult decât lungul nasului și câteodată de apropiați. Restul-s mofturi și pretenții, și timpul îi va revela natura adevarată pt că nu este pregătit să înfrunte mai mult decât altul cu o ghioagă mai mică sau deloc.

Tot ce omenirea a reușit în ultimii zece mii de ani este să infesteze tot globul (de parcă a primit permis ceresc să calce toate celelalte viețuitoare în picioare deseori cu o cruzime diabolică), să facă bâte mai mari și, mai de curând, să facă măciuci ce pot nimici milioane dintr-o lovitură și ciomege autonome ce în curând vor da și în cei care cred că le mânuiesc.

Agentul Smith a descris cel mai bine omenirea în esența ei pură: o ciumă.

El raspunde:

Eu nu ader la mentalitatea asta, pentru că ea produce fix ceea ce descrii. Umanitatea a fost și altceva, opusul chiar, că altfel n-ai fi avut astăzi case cu încălzire centralizată, trenuri, mașini și internet. Mentalitatea asta de auto-anihilare persistă fix acolo unde e năravul de a face asta, fie că e manifestat activ, fie pasiv, în așteptare.

Eu de asta scriu și despre altceva, pentru că și altceva e posibil. Dar atâta timp cât mentalitatea dominantă e aia de parazit sau, cum zice Agent Smith, de „ciumă”, atunci, normal, desigur că rezultatul e cel pe care îl vezi. La urma urmei, ești suma gândurilor tale, iar dacă ai moarte în cap, moarte faci în jurul tău.

Cum e vorba bătrânească „Omul sfințește locul”, dar la fel de bine Omul blesteamă locul. Depinde cine este Omul.

Eu răspund:

Una este ce fac eu sau tu si cu totul altceva este ce face omenirea pe ansamblu mai ales de-a lungul istoriei. Ca unii pretind ca nu vad asta si se uita prin ochelari roz la avansuri materiale (ironic avand in vedere diatraba despre consumerism in postul original), asta e cu totul alta ciorba, iar ca unii confunda diagnosticul cu mesajerul este chiar f trist. Ce am zis nu exclude cu nimic ce facem fiecare in bula noastra si daca tu crezi ca ce am zis eu este defetism, n-ai inteles deloc ce-am scris.

El raspunde:

Da, ai dreptate și îmi asum eroarea. Am greșit, a fost un reflex de precauție instalat în mine, tocmai pentru că și eu am tendința de a contura ideile pe un ton mai sumbru. A fost un automatism de a combate genul acesta de gândire, chiar și atunci când ea reprezintă o diagnoză a ansamblului, nu o alegere personală.

Chestia este că, dincolo de descriere istorica, cred că e vital să lăsăm totuși o crăpătură de lumină. Dacă nu o facem, riscăm să rămânem blocați în starea asta de futilitate unde diagnoza devine sentință. Nu e vorba să îndulcim lucrurile într-o notă pozitivă, cât de nevoia de a permite unui echilibru să existe, pentru că aia e pârghia prin care mereu s-a creat ceva.

Eu raspund:

Evident, ca nu suntem predestinați sa ne autodistrugem si fiecare facem ce putem sa îndreptam lucrurile in jurul nostru, dar zarurile-s cam măsluite zic eu si, ca specie semievoluata si capabila de autoiluzii mesianice colosale, ne trebuie foarte mult noroc sa învingem haosul din noi înșine in primul rand si sa supraviețuim măcar alte câteva mii de ani.